Pete de culoare

Ce mai zile am avut.... Ciudate. De la un timp folosesc foarte des acest cuvant: ciudat. Dar el imi defineste in mare parte viata. Am trecut putin prin propriul trecut. Am observat ca am ignorat lectiile ce le invatasem, am ignorat ce imi propusesem si am ignorat atat de multe lucruri, incat am ajuns sa ma simt atat de diferita incat sa nu mai stiu daca asta chiar vreau sa fiu eu. Sunt ok, ca sa zic asa, sunt poate mai matura decat am fost pana acum. Privesc lucrurile mai rece, mai cu indiferenta si desi nu imi place asta, ma ajuta. Nu mai pun suflet atunci cand vad pe strada un om bolnav, ranit, ratacit, accidentat. Nu imi mai pasa. O parte din mine nu ma lasa sa imi pese, dar nu mereu se intampla asta. Alta data ma durea sufletul vazandu-i pe altii asa si era acea dorinta in mine sa vreau sa ii ajut. Dar acum? Acum nu, merg pe drumul meu fara a avea cu adevarat o tinta. Ii ignor.
De curand m-am plimbat prin ploaie, a fost o senzatie frumoasa, m-a calmat. Mereu mi-am dorit sa fac asta si m-am simtit bine. Nu am bagat in seama, pentru prima data in viata, de ce zic ceilalti de mine, nu le-am observat nici privirile iscoditoare. I-am lasat in pace, nici macar nu mi-am abatut privirea de la ploaie, am trait in ea, era ca si cum eram una si aeeasi persoana sau element.

Ciudat...
Astazi m-am trezit iarasi fara chef de viata. Dar sunt bine, de ce zic ca sunt? Fiindca eu chiar sunt, deoarece mi-am clarificat atat de bine ce vreau. Ce vreau? Vreau sa am o viata a mea, unde sa nu mai las pe nimeni sa intre fara voia mea, da, e putin stupid, dar asa am hotarat eu. Si cred ca e mai bine. Am sa tratez lucrurile cu indiferenta. Urat, stiu. E si din cauza vremei, presupun...
Chiar si asa nu ma pot abtine sa nu zic: viata e frumoasa. Da, chiar este. Fiindca daca nu ar fi , cu siguranta m-as gandi sa nu mai exist. Dar eu vreau sa exist, lupt ca sa exist, sa fiu eu, eu oricare, numai eu sa fiu. Sa ma bucur, sa rad, sa ...traiesc. Da, sa traiesc. Sa ma bucur de fiecare zi de soare, sa ma bucur ca e caldura, sa ma bucur de un film, sa ma bucur de o conversatie, de o gluma, de o povestire, de tot ce e frumos, de o prostie facuta, de o perversiune, de orice e amuzant si dragut. Uneori mai plang, e logic sa o fac, dar nu o mai fac asa des, plang din cauza rasului, plang ca m-am ranit, plang la un film, la o carte, la orice si la nimic.
Nu sunt pesimista sau trista, nu sunt nici macar realista. Dar vreau sa fiu optimista, si sunt, imi place sa visez, sa sper, chiar daca ma ranesc facand asta. Eu vreau sa o fac. Sadica si masochista. Asa sunt. Dar sunt si in alte mii si mii de feluri.
Mi-ar place sa cant, dar nu pot, vocea nu ma lasa si totusi nu as vrea sa sparg geamurile, nu de alta, dar nu imi place frigul.
Oh, un alt lucru ce nu imi place: singuratatea. Dar...m-am obisnuit cu ea. Nu sunt chiar singura, dar pot spune ca nu mai conteaza. Chiar cu toate prostioarele mele , fie ele mici sau mari, am inca puterea sa zambesc.
Am spus o gramada de idiotenii si acum trebuie sa ma amuz pe seama incoerentelor mele. Cu alta ocazie trebuie sa scriu un post vesel .
Pe alta data !